Privind la modul în care actualii guvernanţi gestionează economia nu pot să nu îmi amintesc de o glumă veche, cu un evreu care se duce la un rabin spunîndu-i că are casa prea mică şi nu mai încape în ea. Rabinul îl pune vreo trei săptămîni să bage, rînd pe rînd, toate animalele din curte rapid în casă, iar după ce omul nu mai încape de ele, prelatul îl pune să le scoată din nou afară.

La fel cum găinile se adună ciotcă, zăpăcite, să vadă amănuntele oribile ale imaginii vreunei surate ce se zbate cu gîtul tăiat, tot aşa, noapte de noapte, zeci de mii, poate sute de mii de români se uită ca atinşi de catalepsie la "televiziunea poporului".

În timp ce România continuă să ocupe ulti-mul loc în Uniunea Europeană într-un top al încrederii în economie, fără a se vedea la orizont prea multe speranţe de relansare, mă tot întreb dacă avem cu adevărat doar o criză economică, sau, dacă nu cumva, avem o situaţie mult mai dramatică, care şi-a facut apariţia încă de prin 2000 prin toată Europa.

A început, de o săptămînă, Turul Franţei. La fel ca în fiecare an, mulţi români îl urmăresc - în funcţie de timpul disponibil, cred că, una peste alta, e vorba de milioane! Nu sînt amatori de ciclism, neapărat, ci se uită pur şi simplu la locurile prin care trece caravana: după aproape 20 de ani de cînd putem vedea acest eveniment, unele ne-au ajuns familiare, de parcă am fi fost acolo...

În timp ce dorohoienii îşi înmormîntau rudele care au murit de pe urma inundaţiilor în văzul întregii ţări, tot în văzul tuturor, preşedintele Băsescu nu s-a dat deloc înapoi, vineri, măcar din respect faţă de morţii care oricum nu l-au votat, şi iar s-a dat în stambă.

Am comandat nişte cărţi la o editură şi am fost înştiinţat că le voi primi prin poştă, urmînd să le plătesc la ridicare. M-am cam mirat - de regulă, acum se apelează la firme private de mesagerie, care sînt mai rapide (personal, n-am mai primit ceva prin poştă de ani şi ani), dar... asta e. După cîteva zile, am găsit în cutia poştală bileţelul aşteptat, aşa că m-am dus la cel mai apropiat oficiu, să ridic coletul.

Unul din cunoscuţii mei îmi spunea acum ceva vreme că ar exista o explicaţie pentru tot ceea ce vedem noi că se întîmplă astăzi în România.

Zilele trecute, mi-am amintit de o întîmplare de acum cîţiva ani. Intrase în redacţie o fată. Nu părea să aibă mai mult de 20 de ani. S-a apropiat de biroul meu cu curaj. Am avut un dialog pe care încerc să-l reproduc, cu aproximaţie:

Dacă e să mă gândesc la tipul de societate care s-a configurat şi, cred, deja consolidat în România postcomunistă, tind să-i dau dreptate, aproape fără rezerve, profesorului bucureştean Adrian-Paul Iliescu, unul dintre foarte puţinii teoreticieni politici pe care-i avem.

O întrebare foarte serioasă bîntuie pe toată lumea de ceva vreme încoace. O găsim mai în toate emisiunile televizate pe limba liderilor din opoziţie, mai ales că ne-am “aranjat” pe vreo cîteva generaţii de acum încolo: Dacă noi murim de foame, unde sînt banii de la FMI?

Întîmplarea face să am o ilustrată din Galaţi, tipărită pe la începutul secolului trecut. Privind-o cu atenţie, ce se vede? Cîteva clădiri, fireşte, o trăsură, cîţiva trecători, iar undeva, mic, la colţul străzii, chincit la pămînt..., un cerşetor! Nu ştiu cum de i-a scăpat amănuntul autorului fotografiei, care a regizat totul cu mare atenţie, dacă ţinem seama de cît de teatral pozează trecătorii.

“Se va ajunge la mişcări violente de stradă, dar nu va fi o stare revoluţionară. Se va ajunge la invocarea legitimei apărări a poporului în faţa guvernului. O stare de legitimă apărare care va justifica orice gest. Guvernul Boc o să cadă sub furia maselor” - a spus la o televiziune de ştiri senatorul Dan Coman |ova vorbind depre ceea ce ne aşteaptă din septembrie. Ei, pare că băieţii aştia din opoziţie dau semne de trezire!

Faţa lumii e plină de zgîrieturile unghiilor celor tîrîţi cu forţa spre colţul stabilit prin lege că aşa este bine să facă. Constrîngerile sînt multiple, iar fermitatea cu care statul îşi obligă membrii să procedeze "aşa", pentru "bunul mers al societăţii", pare uneori un atac direct asupra libertăţilor individuale.

“Dacă nu aplicăm măsurile hotărîte de guvern, sîntem nişte tîmpiţi” - a spus în clar, la televiziunea publică, o doamnă pe nume Andreea Vass, despre care am aflat că este cogeamite consilier al primului-ministru.

Iată două fapte recente. Premierul japonez de centru-stînga, Yukio Hatoyama, şi-a anunţat miercurea trecută demisia, după ce a atins un nivel impresionant de popularitate în nici nouă luni de cînd era la conducere. Dar începuse să scadă rapid în sondaje, în mare măsură din cauza lipsei de decizie. Acesta a invocat, printre motivele de plecare, scandalurile recente legate de finanţări secrete din jurul lui. Interesant, nu?

Ascultîndu-l pe Boc cum vorbeşte repezit - dovadă, parcă, a faptului că nu gîndeşte ce spune, privindu-l cum se îmburică el amarnic împotriva felului cum se risipesc resursele statului, poţi avea impresia că el reprezintă ceva în ţara asta. Dar e doar o impresie. Boc e numai un mic neg pe pecinginea care s-a întins peste ţară, un biet şoricel ponosit, prăfuit, pipernicit şi pămpălău, trimis să ia bobîrnace în locul şobolanilor veritabili care stau pripăşiţi la dos...

Îi vezi la televizor, la orice emisiune de ştiri mai ales: tineri, uneori foarte tineri, recitînd în grabă cele cîteva fraze îndelung (şi de multe ori cu greu) chibzuite înainte de a intra “în direct”; le sesizezi semnăturile culese cu literă mică (dacă nu sînt, deseori, doar iniţiale), sub “scurturile” din presa tipărită; le auzi respiraţia febrilă, din dorinţa de a spune cît mai multe în cele 20-30 de secunde alocate, la radio. Sînt aşa-zişii colaboratori.

Staţi oleacă şi gîndiţi-vă în cîte locuri plătiţi fără să primiţi bon, chitanţă, factură. Păi, dacă nu e vorba de un mare magazin ori de o mare firmă sau instituţie, aproape peste tot! Mai socotiţi şi cîte servicii vă pot fi făcute “la negru” sau contra unei şpăgi şi veţi avea imaginea României care se tîrăşte spre viitor fără să ştie care-i ăla, dar şi fără să fie măcar interesată, dacă ţinem seama de spusele celor care ne conduc.

Toată lumea e trecătoare, de ducem şi noi şi ca cei dinaintea noastră, dar pînă atunci, regretele că n-am fost mai atenţi, mai iubitori cu ei înainte de a se duce ne macină deseori existenţa. Aşa este, probabil, mersul lumii. Ne mai rămîne doar posibilitatea de a le lăsa o lacrimă la mormînt şi speranţa că de undeva, de dincolo, ne văd şi ne iartă. Poate de aceea am fost, duminica trecută, la cimitir, la locul unde a rămas pentru vecie cineva apropiat.

Scriu aceste rînduri cu o mare satisfacţie: aceea de a vedea că toate avertismentele pe care le-am trimis din acest colţ de pagină înainte de alegeri s-au dovedit a fi întemeiate, iar aceia care l-au vrut neapărat pe Băsescu preşedinte în continuare au ajuns să-şi blesteme ziua cînd l-au votat. Nici cu alţii la putere nu era mai bine, dar nu cred că se ajungea pînă aici!

Aşadar, Teodora Trandafir a învins-o pe Liliana Mincă şi a ajuns deputat. De fapt, deputată, fiindcă aşa-zisa vedetă de televiziune nu-i decît un fel de gospodină care recunoaşte sincer că nu are habar "cu ce se mănîncă politica" şi că obiectivul ei se leagă de... problemele copiilor. N-aveam mare încredere nici în candidata Partidului Conservator, dar măcar ea a fost director la o mare companie, pricepe despre ce-i vorba pe lumea asta, ba chiar şi în politică se învîrte de mai mult...

Ăsta e primul cuvînt care mi-a venit, nu ştiu nici eu de ce, atunci cînd am auzit despre noul partid răsărit în ţărişoară: " Un partid de muhaiele!". Apoi am stat de m-am gîndit: e drept că n-am nici un pic de respect pentru ăia care-l alcătuiesc, dar… chiar muhaiele?! Nu-i un cuvînt prea greu şi eu îl folosesc aiurea? Aşa că m-am uitat în dicţionar şi am văzut că muhaiá (s.f.) este un turcism învechit, care astăzi se foloseşte doar familiar, şi înseamnă prost, fraier, hahaleră.

Am rămas stupefiat zilele trecute de un răspuns pe care mi l-a dat viceprimarul Florin Gheorghiţă. Odată cu venirea căldurii, botoşănenii au început să plece pe rupte în ţări mai bune, ceea ce, pe mine, chiar nu mă bucură. Şi nici nu ştiu cum ar putea fi altfel cînd nimeni nu pleacă din prea mult bine, ci mai degrabă arată cît de săraci şi de disperaţi după o viaţă cît de cît decentă am ajuns. Dacă autorităţile nu văd, Exodul Biblic e o joacă pe lîngă ce se întîmplă azi în România…

La doar cîteva zile după inacceptabila prăbuşire de la Smolensk, un nemernic de vulcan din Islanda s-a trezit "vorbind", după vreo două sute de ani. De fapt, mai mult a pufnit, suficient însă pentru a trimite nori ameninţători deasupra unui întreg continent (şi nu ştim, în acest moment, dacă nu-i în stare şi de mai mult!).

Ştim astăzi că, odată cu interpretarea marxistă, ideologia intră în „epoca negativului”, într-o aşa de mare măsură încât, până în perioada contemporană, nici măcar filosofii politici, sociologii ori politologii non-marxişti nu o pot concepe ca fiind altceva decât o „idee rea”.

Pentru că am o senzaţie de repetiţie când văd iarăşi greve şi demonstraţii, când sunt telespectator al unor arestări de importanţă capitală şi al ştirilor privind creşterea şomajului, când aud refrenul discursiv al raportării numărului de pensionari la cel al salariaţilor şi când urmăresc politicieni replicaţi de la o generaţie la alta, am ajuns să cred că noi, în România, nu avem de-a face, la modul fundamental, cu o criză economică.

Televiziunea Română transmite, de mai multă vreme, un serial coreean: Secretele de la palat. Un film foarte reuşit, care se bucură de multe aprecieri internaţionale şi care are priză şi la noi, şi asta nu doar pentru că povestea e chiar captivantă, ci şi pentru că avem ocazia să aflăm cîte ceva din istoria veche a unei părţi a lumii despre care mulţi dintre noi nu ştim mare lucru.

Momentele esenţiale din viaţa unui om sînt puţine şi durează de regulă foarte puţin - deseori acesta nici nu le sesizează decît foarte tîrziu, cînd bucuria sau căldura acelor clipe rămîn simple amintiri luminate de un chip ori o împrejurare fericită.

Cazul Voicu ma face să mă gîndesc, cu amărăciune, cît de fraieri am fost noi, cei care am trăit decembrie ‘89, ce de visuri aiurea ne-am făcut şi ce tare am dat de pămînt destul de repede. Am crezut că dacă scăpăm de un personaj care se definea clar ca dictator şi de camarila lui, vom trăi altfel, vom beneficia de libertate în adevăratul sens al cuvîntului, că va fi bine. Da de unde, ba chiar în unele privinţe am ajuns şi mai rău...

Mă uit stupefiat la România Cultural, unde o tipă plină de sine anunţă cu emfază că, pentru nu-ştiu-ce festival, a fost schimbată locaţia. Desigur, doamna în cauză deschide mult mai des uşa coaforilor decît vreun dicţionar, altfel ar şti că locaţie nu înseamnă "loc, amplasament", ci "chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă temporară" sau, în termeni juridici, "contract de închiriere".

Criza îşi arată colţii în ţările Uniunii Europene în mod diferit, în funcţie de puterea economică a fiecăreia, de politicile adoptate, dar şi de calităţile fiecărui popor. Este limpede că acolo unde s-a muncit şi se munceşte mai bine efectele sînt mai mici şi de aceea nu este deloc întîmplător că Germania e socotită “locomotiva” Europei, că în Franţa ori în ţările nordice lumea nu e afectată la fel ca în Portugalia, Irlanda, Grecia, România etc.

Nu mi-aş fi pierdut timpul scriind despre starea de sănătate a preşedintelui, dacă nu i-aş fi văzut la televizor rînjetul vindicativ atunci cînd, întrebat fiind cum i-au ieşit rezultatele analizelor, n-ar fi izbucnit: “Sînt sănătos, mai sănătos decît toţi şefii voştri, şi la minte, şi la corp!”. Pentru o clipă, l-a părăsit controlul şi acel rictus m-a lămurit: o fi dl Băsescu sănătos la trup, dar undeva, la “elicopter”, cum ar zice Florin Piersic, ceva nu-i în regulă!

Ianuarie-feb-martie se zice din bătrîni, dovadă că dorim să trecem mai repede spre primăvară. Fiindcă cea mai scurtă lună a anului pare nesfîrşită: dimineţile-s mohorîte, serile-s devreme, soarele-i sărăcăcios şi nevolnic, iarna nu se mai vrea lăsată dusă. Încă mai ninge, frigul nu se mai termină, totul e gri şi fără speranţă.

Întîmplător, acest text vine la o distanţă rezonabilă de cel mai important eveniment politic al ultimelor zile, şi anume Congresul social-democraţilor. E o distanţă rezonabilă ce face ca textul de faţă să nu fie un comentariu la cald.

Poporul este suveran în înţelepciunea lui. Bunăoară, dacă "ţara arde şi baba se piaptănă" ar putea însemna şi că respectiva fiinţă îşi alocă timp pentru meditaţie înaintea luării unei decizii importante, dată fiind situaţia dificilă, ei bine, "chelului îi lipseşte tichie de mărgăritar" nu poate desemna decît situaţia în care cineva îşi achiziţionează, eventual pe bani publici, lucruri de care se poate lipsi, ori la care mai poate face oleacă de economie, tot dată fiind...

Ca tot românul (inclusiv majoritatea bucureştenilor), am trăit “revoluţia” la televizor. Iar una dintre cele mai pregnante amintiri din acel epopeic ianuarie ‘90 este de la o mare manifestaţie, cînd dl Iliescu a zis la megafon: “fac apel la raţiune!”, iar mulţimea i-a răspuns entuziasmată: Huuooooo!!!”.

În decembrie 2008, guvernul Boc lansa cu surle şi trîmbiţe şi ordonanţe de urgenţă o aşa-zisă campanie anticriză. În august 2009, aflam că, de fapt, am ajuns la fundul sacului, dar nimeni nu se va atinge de salarii şi pensii, locuri de muncă vor fi destule încît să putem stăpîni şomajul etc.

Putem pleca de la următoarea realitate: proiecţiile politice ale intelectului se aseamănă, după cum se pot şi diferenţia de la un spaţiu geografic la altul. Aşa poate fi explicată, spre exemplu, existenţa unor structuri politice specifice în lumea european-nord-americană, diferite însă de cele din statele Americii de Sud ori din Orient.

Am citit undeva că ultimele geruri au adus moartea a vreo 50 de români - desigur, oameni ai străzii, fără căpătîi, care oricum erau sortiţi pieirii - ca în orice societate care se respectă. Alte zeci sau sute de mii au tras-o zdravăn în case ori apartamente fără încălzire, căci de pomană au ieşit în stradă în acel decembrie cerînd căldură, fiindcă au făcut singuri cerere să li se scoată caloriferele, odată ce nu aveau cu ce plăti!

Sa nu ne pripim – nu e nicio contradictie comportamentala ori atitudinala la nivelul iesirilor de data recenta ale respectabililor intelectuali care s-au înregimentat în partidul prezidential ori care graviteaza publicistic în jurul acestuia.

Toată lumea visează. Mi se întîmplă şi mie uneori, dar nu ştiu cum, niciodată nu ţin minte ce anume, să povestesc şi eu a doua zi, aşa cum fac destui, ori să pot "interpreta" ce-am visat, ca să ştiu, eventual, la ce să mă aştept.

Una dintre marotele care au traversat, odată cu noi, tranziţia românească, este aceea că fiecare cabinet nou instalat beneficiază de “o lună de miere” care durează, dincolo de cuvinte, cam jumătate de an.

Mi-a rămas în cap pe viaţă explicaţia învăţătorului meu privitoare la bun simţ (“auzul este un bun simţ”) şi bun-simţ (scris cu cratimă), adică o comportare morală, de om cu şapte ani de acasă.

Poate că, într-un viitor tratat de sociologie aplicat pe spaţiul românesc, se va putea analiza, ca formă de socializare politică de masă la începutul mileniului al treilea, ceea ce numesc, în titlul comentariului de faţă, “otevizarea socială”.

La cîteva zile după revelion, m-am întîlnit în uşa blocului cu vecinul de la patru, negru se supărare: “Care fericire, că de luna viitoare nu mai am slujbă!”, mi-a răspuns el la cuvenitele urări de an nou cu sănătate şi bucurie. În noaptea dintre ani însă, nicăieri n-a fost zarva mai mare ca la el, atîta chiote şi dupăituri n-am auzit de cînd m-am mutat în bloc! Drept să spun, m-am mirat: cum naiba îi mai arde de petrecere, că nevastă-sa nu lucrează de vreun an, curînd - nici el, doi copii mari...

În aprilie 1866, un tînăr ofiţer, însoţit de un bărbat între două vîrste, intrau într-o clădire gotică din Turnu Severin, care acum este biblioteca aşezării. Tînărul venea în Principate sub nume fals, deoarece ţara lui era în conflict cu imperiul austriac.

Mă laud fără ruşine că fac parte dintre aceia, parcă mai puţini de la o vreme, care deţin o bibliotecă serioasă, pe care o şi folosesc pentru a învăţa mereu din înţelepciunea altora. Zilele trecute, recitind (cu aceeaşi uimire dintotdeauna pentru fantastica lor actualitate) articole publicate de Mihai Eminescu, am reţinut unul, pe care-l supun şi atenţiei dv: "Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni...

Măsurile prosteşti ale guvernului Boc, la fel ca şi absenţa măsurilor de diminuare a efectelor crizei, se dovedesc pe zi ce trece mai nocive. Dovadă, valul de scumpiri prevăzute pentru începutul anului care vine (că pînă atunci nu dau voie… alegerile!), numărul crescut de şomeri etc.

Mare tămbălău pe ici şi colo, pe la cîteva posturi de radio şi televiziune, ba şi în niscaiva ziare - toate cu “vederi largi” - asupra sărbătorii de mai ieri noapte, aia de “helăuin”. Ca şi în alte rînduri, unii se înghesuie să preia pe nemestecate tot felul de evenimente cu oarece semnificaţie peste Ocean (de fapt, asta de care vorbim a plecat, bine mersi, din Irlanda!), să ne bage, cu alte cuvinte, “în rîndul lumii”.

Evenimentele din ultima săptămînă ridică, una peste alta, o întrebare gravă: ce facem cu noi, cu ţara noastră? Cui încredinţăm viitorul nostru? Doar clasei politice nu-i pasă, ea făcîndu-şi jocurile legate de putere. Iar tonul vine, ca de obicei în ultimii ani, de la Cotroceni; personajul instalat acolo tot de noi, care ne-am lăsat impresionaţi de lacrimile ce-l însoţeau pe Stolojan, ne poartă din scandal în scandal, animat numai de dorinţa lui de a ne conduce încă 5 ani, fără să-l intereseze...